Refugiu

Mă cufund ireversibil în ascetismul unui mizantrop
Ce a uitat gustul aprecierii.
Mă scufund foşnitor în foi vechi cu odor sinistru
Ca-n frunze suspendate simetric.
Învăţ
Să sesizez ce-i infim, să înţeleg ce-i impunător.
În scoarţe maroniu-roşcate urmăresc absolutul.
Tuş fluent împrăştiat cu nonsens pe forme plane, ude, ondulate, vetuste;

Ţi-am spus vreodată cât de uşor e să înşiri
Pe o hârtie perfectă un gând lamentabil, mizer
Şi apoi să pretinzi că propria conştiinţă şi-a luat zborul în rai?
Te-ai gândit vreodată cum orgoliul zisului sapient îşi face loc dând coleric din antebraţe
Până când, ars cu atâta forţă şi împotrivire,
Îţi rezemi uşor frontalul încins de bucata de lemn rece şi lăcuită
Cu miros de vanilie şi praf?
Ţi-ai imaginat câte particule, monade dorm în părul tău, în scalp, sub piele, înoată în lichidul cefalorahidian şi apoi se ascund în scoarţa cerebrală?
Ai înţeles câte lucruri pierzi din vedere, câte persoane pierzi?
Ai văzut că tuşul negru e mai închis la culoare decât cărbunele, dar n-ai văzut strălucirea celui din urmă?

Între scoarţe şubrezite cu miros de vanilie, scorţişoară şi praf,
Dezleg, descurc, deznod aforisme,
Iar tu... îţi arăţi admiraţia de mizantrop morbid printr-un rictus ironic.
"M-au întrebat des ce caut aici, le-am răspuns să nu se simtă singuri."