Let's try NOT to remember...

Sparge linistea ca un pahar de clestar asa cum imi imprastii sufletul in mii de bucati. Pastreaza cea mai mica parte, ca dovada ca am existat. Nu te sfii, nu iti va face nimic rau! Doar iti va intra in inima si iti va umple sufletul de ura...

Invaluie-te cu panza sangerie de casmir a dragostei noastre. Vei ingheta in frigul noptii... Dragostea dintre noi nu a existat niciodata. A fost doar o iluzie din care tu te-ai hranit atata timp, cu care te-ai mintit singur...

Arunca-te in zapada fina si rece. Simte orice fior al fiecarui fulg. Simte cum neaua se transforma in siroaie subtiri de apa. Asa a fost fericirea noastra - s-a topit inainte sa o simtim pe deplin... Asa au fost si vorbele tale - s-au transformat in minciuni imediat ce au fost rostite...

Priveste lumina calda, portocalie... Razele tale puternice m-au orbit la inceput. De aceea am vazut adevarul atat de tarziu, de aceea am crezut in tine, am crezut ca pana si eu simteam acelasi lucru... M-am obisnuit cu lumina mea palida, nu mai vreau soarele in miezul iernii mele!

Mirosul aspru al iernii noastre... sterge-l din gand. Nu a fost iarna noastra! Iarna doar s-a razbunat... pe mine, pe noi...

Multumeste-i ninsorii, vantului furios, gerului naprasnic... ca mi-ai uitat chipul in imaginea lor... ca m-ai vazut plecand din ce in ce mai departe, pana am devenit un fulg oarecare- mic, alb, trecator... ca ai putut sa ma pierzi asa usor... Tot lor multumeste-le ca te-au imbratisat in singuratate... Te-ai fi topit in bratele altcuiva...

Eu... m-am obisnuit... eu sunt dintotdeauna parte a iernii... nu am nevoie de dragoste si caldura din partea nimanui... Imi e frica sa iubesc, sa ma transform in picaturi moi... Imi e frica sa nu ma ard si apoi sa ma evapor in necunoscut... Imi e cald si bine asa cum sunt... incremenita, otravita, in singuratatea-mi vesnica . Mai degraba nu simt nimic...

Nu ma urî- nu pentru mine, ci pentru sufletul tau care risca sa devina din ce in ce mai negru. Intelege ca e cel mai bine asa... ca nu merita sa iti pese de o fiinta de gheata ca mine... E mai usor acum decat mai tarziu...

Nesiguranta...

Pentru un moment am simtit ca vreau sa fiu din nou copil. Sa ma bucur de zapada, sa alerg, sa ma tavalesc, sa tip si sa rad, sa am obrajii fierbinti si fata rosie, sa inspir adanc mirosul iernii si sa nu mai vreau sa ma intorc in casa pana tarziu. Acum totul s-a schimbat...

Cum as putea sa ma bucur de Craciun daca nu ii mai simt spiritul, daca tot ce ma inconjoara ma lasa rece? Ce mai inseamna pentru mine fericirea?

Am inteles ca imi e frica de necunoscut. Pana acum credeam ca ador tot ce e nou. Mi-am dat seama ca imi e frica de viitor, pentru ca sunt nesigura pe ceea ce spun. Nu inteleg ce simt si ce vreau. Tind sa cer lucruri pe care nu le am, insa cand ma vad in fata faptului implinit, dau inapoi...

Am inteles ca imi place sa fiu singura pentru ca altfel m-as simti datoare cu ceva ce nu pot oferi. As fi inchisa, ingradita, fara pic de libertate. Oricum sunt captiva in propriile ganduri...

Da, uneori singuratatea e dulce... E singura care nu iti ofera si nu iti cere nimic, fata de care poti fi tu insati. E ca tacerea comfortabila dintre tine si prietenul cel mai bun . E intunericul in care iti poti aseza gandurile. Pentru ca mintea mea e extrem de ravasita...

Renunt la tot si imi cer scuze celor carora le-am gresit. Nu ranesc intentionat... nu e loc in gandurile mele tulburi pentru planuri de distrugere a vietilor altora... Sunt doar ametita ...

Am nevoie de timp...

Let it snow!

Singuratate. Prima zi de vacanta. Prima ninsoare... Hawthorne hights-December. Drum lung. Frig. Imbulzeala. Frig din nou. Maioneza pe trotuar. Krisna. Narghilea, nimic special. Fum. Cirese. Tort. Urari. Imbratisari. Din nou urari. Poze. Rasete. Glume. "Sprijinitoare" pe drum. Cismigiu. Frig. Lumini. Brad. Vin fiert. Scortisoara. Spirit de Craciun. Aglomeratie. Veselie. Cantece si urlete. Libertate. Mers pe jos. Melancolie. Injumatatire. Asteptat in frig. Din nou rasete. Ura din exterior. Nepasare. Singuratate...

P.S.

Ce am cerut ieri mi s-a intamplat...

Craciunul asta va fi ca toate celelalte...

Voi ramane inchisa in temnita gandurilor mele. Imi pare rau, nu trebuia sa fie asa.

Si momentan inteleg ca trebuie sa ma bucur mai mult de orice. Dar cand ma vad fericita, uit de tot. Si cer mai mult. Din ce in ce mai mult...

Vreau acele 4 zile de fericire. Le vreau din tot sufletul... Le vreau mai mult decat orice! Si sunt constienta ca e imposibil.

Nimic pe lume nu conteaza mai mult decat sa fii fericit. Dar se pare ca multi oameni nu inteleg asta...

Dar daca tot ma laud ca sunt constienta ca trebuie sa ma bucur de ceea ce am... asta inseamna ca trebuie sa fiu destul de fericita momentan... Sunt intreaga, am o viata acceptabila. Am prieteni, familie. In niciun caz nu traiesc pe strazi, nu fac foamea si nici nu inghet de frig (eh, asta e putin discutabila... in liceu CHIAR inghet de frig!).Deci nu ar trebui sa ma plang.

Dar tind spre mai mult...

Vreau ceva nou...

Vreau...

Vreau sa-mi cant viata intr-o scoica aruncata in mare, in ultima clipa a ultimului apus de august. Vreau sa-i simt tremurul si orice miscare lenta, orice vibratie nesemnificativa.Vreau sa o insir pe o coarda de chitara. Sa imi cante mereu, sa imi sopteasca fiecare moment de bucurie de nenumarate ori. Insa nu pot sa cant cu o singura coarda. Am nevoie de tine, de voi si de vietile voastre. Si sa ne cantam vietile impreuna.

Vreau sa zbor. Insa nu in felul in care te gandesti tu. Vreau sa plutesc in infinit. Sa imi alerg viata in vazduhuri, printre nori. Sa fiu libera. Macar pentru o clipa. Si acea clipa sa fie deplina, sa imi fie sters negrul din firul vietii. Sa ramana doar albul si rosul. Si putin din albastrul cerului. Sa am o viata lila.

Vreau sa alerg pe o plaja pustie in intuneric. Sa imi fie frig. Sa ma tavalesc in nisip si sa nu imi pese de nimic altceva. Sa ajung sa traiesc clipa. Sa invat sa pretuiesc tot ce am, in special libertatea- de a gandi, de a se manifesta , de a lua propriile decizii.

Vreau sa nu aiba nimeni puterea sa ma citeasca, sa ma deschida ca pe o carte sau sa ma ingradeasca. Sa nu fiu a nimanui, insa sa ii am pe toti alaturi. Sa iubesc si sa fiu iubita neconditionat. Sa nu fie ura sau dispret. Sa fim petalele aceleiasi flori. Si nu, nu a unei flori de plastic ce nu se ofileste niciodata. Cea mai frumoasa floare de pe pamant, chiar daca aceasta e rapid secata de viata. Conteaza doar cum traiesti.

Vreau sa fiu exact eu, nu altcineva. Nu vreau sa ma schimb din cauza rautatii din jur. In cel mai rau caz vreau sa ma schimb in bine. Sa nu mai fiu superficiala, sa gandesc in profunzimea lucrurilor. Sa ma inteleg mai intai pe mine, pentru ca rareori imi explic propriile fapte. Si apoi sa va inteleg pe voi. Nu vreau sa mai fiu cu constiinta incarcata. Vreau sa fac ceea ce simt fara sa ma gandesc la ce va urma.

Vreau sa plec. Oriunde. Sau sa raman inchisa aici si sa mi se spuna ca voi ramane asa pentru totdeauna. Sa invat macar sa ma bucur...

Fara chef de viata

Tocmai mi-am citit primele postari pe blog... sunt penibile. Cu greu ma abtin sa nu le sterg. O compunere veche pe care imi propusesem sa o scriu pe blog. Penibila si ea. Trecutul meu e penibil. Poate si prezentul... numai ca nimeni nu ma trezeste la viata, nimeni nu ma trage de maneca si imi zice "Trezeste-te, esti penibila!"
Momentan nu mai am nicio motivatie. Sa scriu pe blog, sa scriu in jurnal, sa imi scriu temele, sa desenez, sa invat... Le-am cam lasat balta pe toate. Nu mai am chef de nimic. Acum scriu pe blog pentru ca fierb in mine de nervi si revolta impotriva noii mele persoane: mai putin penibila (cica), dar si mai putin motivata si ambitioasa.
Amân tot ce nu imi face mare placere. Nu mai fac nici macar lucruri care ma bucura cate putin. Nu ma obosesc pentru lucruri fata de care sunt indiferenta. Imi propun sa fac multe, dar nu fac mai nimic. Imi propun sa invat mai multa engleza, pentru ca, din cate stiu eu imi place, si pentru ca mi-e frica sa nu fiu nevoita sa imi parasesc colegii si sa plec la alta clasa. Imi propun sa ma pun cu burta pe carte la chimie si germana pentru ca alta cale de iesire nu prea e. Imi propun sa desenez mai mult, sa nu imi uit scopul. Degeaba. Am ajuns sa fac totul in sila, fara pic de sentiment. Sunt de gheata. Si da, ma mai dezghet uneori, iar atunci incep sa ma vait ca un copil.
Nu stiu ce sa fac. De fapt stiu, dar nu pot sa castig lupta cu mine insami. Nu am determinare. Nu pot sa fac nimic decat daca actionez fara sa ma gandesc. Iar acum, in loc sa imi invat, ma chinui sa inteleg motivele pentru care nu ma pot ridica de pe scaun, sau nu imi pot lua caietul sa invat. Ce trebuie sa fac sa imi recapat pofta de viata...?
Am devenit prea delasatoare, plictisita, plictisitoare. Ma uit la cei din jur si le vad determinarea in ochi. Toti au un ritm, un program strict, numai eu nu. Apoi ma enervez pe mine si pe noua mea atitudine. Ma urasc pentru ca nu pot face nimic. Si tot nu fac nimic.
Cred ca mai bine ma duc sa imi iau caietul de chimie... Nici nu ma mai gandesc la cum ma voi ridica din fata monitorului. Inchid calculatorul. Poate asa voi reusi sa fac ceva.
P.S.Hmmm .... Mai intai recitesc ce am scris....
P.P.S. Simt miros de... ceva delicios... Cred ca intai mananc... :D
Post P.P.S. (exista?) Cred ca deschid si Tv-ul...
.
.
.
Mai bine nu mai inchid calculatorul... poate intra cineva ineresant pe mess...
.
.
.
Nu-mi da nimeni o palma sa ma trezesc? -___-'
.
.
.
Ce ma fac? =S

You know that I hate this song Because it was written for you...

Cum e sa asculti anumite melodii pe care le ascultai cu ceva timp in urma, si sa iti imprime o stare ciudata, asemanatoare cu cea de datile precedente? Cum e sa ai impresia ca traiesti in trecut, sa iti revina in suflet foste dorinte, de mult uitate? Cum e sa fii inconjurat de mai multi prieteni ca niciodata si sa te simti totusi singur?
E chiar asa cum ma simt eu acum. Incredibil dar am avut impulsul sa scriu ce simt ACUM. De obicei ma chinui sa ma inteleg pe mine, insa in momentul asta totul mi se pare prea ...fara rost. Si stiu ca nu mi-a iesit nicidecum un post acceptabil... pentru ca nu scriu pentru post, ci scriu pentru mine, pentru ca stiu ca nu va citi prea multa lume toate tampeniile mele. Oricum, nu am scris niciodata ca sa ma laud cu ce am scris, ci pentru ca simteam nevoia sa ma descarc. Nu mai inteleg nimic. Sunt nesigura. Ametita. Rad de mine si de tot ce mi se intampla, de viata banala pe care o duc si de felul in care eu percep banalitatea.
Si stiu ca e inutil sa fac filozofie dintr-o simpla stare ... dar de, asa sunt eu, asa suntem [aproape] toti. Facem dintr-un nimic o imensa tragedie...
P.S. Titlul e doar un nume al unei melodii...