Trezirea din visare

Tocmai am incetat sa cred in lucruri inexplicabile, fermecate- cum le spun mintile inocente. Mi-am dat seama ca tot pe lumea asta are o explicatie- fie ea mai mult sau mai putin logica. Inclusiv sentimentele noastre... Nimeni nu urmareste decat sa ii fie lui bine. Si ma simt groaznic pentru asta...
Singura mea speranta - de a putea visa cat mai mult - s-a spulberat... nu imi ramane decat sa va invat strategiile, sa pretind ca visez. Ca sa poti aborda un om, iti trebuie o anumita metoda care sa il tina aproape de tine. Nu mai poti sa spui nimanui exact ce gandesti pentru ca insasi fapta in sine va fi interpretata "Dar oare de ce imi zice mie asta? Trebuie sa aiba vreun interes! E ceva necurat la mijloc!"... Da, totul este facut cu un oarecare interes- daca rezultatul nu e imediat, cu siguranta se va arata in timp ... Lumea e mai prudenta si mai parsiva decat trebuie...
Nu stiu ce caut aici... eu nu vreau sa fiu asa. Urasc asta... dar mi-am dat seama ca unele lucruri nu se pot face decat astfel...
Am ajuns sa scriu robotizat, plin de ura si fara subintelesuri. Sa scriu fara pic de sentiment. Sa scriu degeaba!
Cum pot eu sa imi implinesc un vis daca vad cat de "incurajatoare" e lumea... ? Cum pot sa imi croiesc drumul, inconjurata fiind numai de ziduri? Cum mai pot respira, cand ma simt sufocata?
Cum ma pot lasa dusa de val, cand totul mi se pare gresit, glacial, fara pic de sentiment?
Pur si simplu nu mai stiu pentru ce sa lupt, cand vad ca visele nu mai sunt ceva magic, nedefinit. Au ajuns toate stanci reci si tari! Nu mai pot fi modelate... trebuie doar implinite. Si cand ajungi sa atingi piatra inghetata, lipsita de finete, iti dai seama ca ai luptat pentru nimic, pentru ceva care nu te face fericit. Ai luptat doar sa te crezi mandru de sine...
Zilele astea am trait ca un robot... nici cartile nu mai au farmec. Toate incearca sa explice , sa concretizeze. De ce nu pot lasa clipele si simtirile sa curga, sa ne imbratiseze lin? De ce nimeni nu vrea sa pastreze singurul strop de magie care ne-a mai ramas...?

Let's try NOT to remember...

Sparge linistea ca un pahar de clestar asa cum imi imprastii sufletul in mii de bucati. Pastreaza cea mai mica parte, ca dovada ca am existat. Nu te sfii, nu iti va face nimic rau! Doar iti va intra in inima si iti va umple sufletul de ura...

Invaluie-te cu panza sangerie de casmir a dragostei noastre. Vei ingheta in frigul noptii... Dragostea dintre noi nu a existat niciodata. A fost doar o iluzie din care tu te-ai hranit atata timp, cu care te-ai mintit singur...

Arunca-te in zapada fina si rece. Simte orice fior al fiecarui fulg. Simte cum neaua se transforma in siroaie subtiri de apa. Asa a fost fericirea noastra - s-a topit inainte sa o simtim pe deplin... Asa au fost si vorbele tale - s-au transformat in minciuni imediat ce au fost rostite...

Priveste lumina calda, portocalie... Razele tale puternice m-au orbit la inceput. De aceea am vazut adevarul atat de tarziu, de aceea am crezut in tine, am crezut ca pana si eu simteam acelasi lucru... M-am obisnuit cu lumina mea palida, nu mai vreau soarele in miezul iernii mele!

Mirosul aspru al iernii noastre... sterge-l din gand. Nu a fost iarna noastra! Iarna doar s-a razbunat... pe mine, pe noi...

Multumeste-i ninsorii, vantului furios, gerului naprasnic... ca mi-ai uitat chipul in imaginea lor... ca m-ai vazut plecand din ce in ce mai departe, pana am devenit un fulg oarecare- mic, alb, trecator... ca ai putut sa ma pierzi asa usor... Tot lor multumeste-le ca te-au imbratisat in singuratate... Te-ai fi topit in bratele altcuiva...

Eu... m-am obisnuit... eu sunt dintotdeauna parte a iernii... nu am nevoie de dragoste si caldura din partea nimanui... Imi e frica sa iubesc, sa ma transform in picaturi moi... Imi e frica sa nu ma ard si apoi sa ma evapor in necunoscut... Imi e cald si bine asa cum sunt... incremenita, otravita, in singuratatea-mi vesnica . Mai degraba nu simt nimic...

Nu ma urî- nu pentru mine, ci pentru sufletul tau care risca sa devina din ce in ce mai negru. Intelege ca e cel mai bine asa... ca nu merita sa iti pese de o fiinta de gheata ca mine... E mai usor acum decat mai tarziu...

Nesiguranta...

Pentru un moment am simtit ca vreau sa fiu din nou copil. Sa ma bucur de zapada, sa alerg, sa ma tavalesc, sa tip si sa rad, sa am obrajii fierbinti si fata rosie, sa inspir adanc mirosul iernii si sa nu mai vreau sa ma intorc in casa pana tarziu. Acum totul s-a schimbat...

Cum as putea sa ma bucur de Craciun daca nu ii mai simt spiritul, daca tot ce ma inconjoara ma lasa rece? Ce mai inseamna pentru mine fericirea?

Am inteles ca imi e frica de necunoscut. Pana acum credeam ca ador tot ce e nou. Mi-am dat seama ca imi e frica de viitor, pentru ca sunt nesigura pe ceea ce spun. Nu inteleg ce simt si ce vreau. Tind sa cer lucruri pe care nu le am, insa cand ma vad in fata faptului implinit, dau inapoi...

Am inteles ca imi place sa fiu singura pentru ca altfel m-as simti datoare cu ceva ce nu pot oferi. As fi inchisa, ingradita, fara pic de libertate. Oricum sunt captiva in propriile ganduri...

Da, uneori singuratatea e dulce... E singura care nu iti ofera si nu iti cere nimic, fata de care poti fi tu insati. E ca tacerea comfortabila dintre tine si prietenul cel mai bun . E intunericul in care iti poti aseza gandurile. Pentru ca mintea mea e extrem de ravasita...

Renunt la tot si imi cer scuze celor carora le-am gresit. Nu ranesc intentionat... nu e loc in gandurile mele tulburi pentru planuri de distrugere a vietilor altora... Sunt doar ametita ...

Am nevoie de timp...

Let it snow!

Singuratate. Prima zi de vacanta. Prima ninsoare... Hawthorne hights-December. Drum lung. Frig. Imbulzeala. Frig din nou. Maioneza pe trotuar. Krisna. Narghilea, nimic special. Fum. Cirese. Tort. Urari. Imbratisari. Din nou urari. Poze. Rasete. Glume. "Sprijinitoare" pe drum. Cismigiu. Frig. Lumini. Brad. Vin fiert. Scortisoara. Spirit de Craciun. Aglomeratie. Veselie. Cantece si urlete. Libertate. Mers pe jos. Melancolie. Injumatatire. Asteptat in frig. Din nou rasete. Ura din exterior. Nepasare. Singuratate...

P.S.

Ce am cerut ieri mi s-a intamplat...

Craciunul asta va fi ca toate celelalte...

Voi ramane inchisa in temnita gandurilor mele. Imi pare rau, nu trebuia sa fie asa.

Si momentan inteleg ca trebuie sa ma bucur mai mult de orice. Dar cand ma vad fericita, uit de tot. Si cer mai mult. Din ce in ce mai mult...

Vreau acele 4 zile de fericire. Le vreau din tot sufletul... Le vreau mai mult decat orice! Si sunt constienta ca e imposibil.

Nimic pe lume nu conteaza mai mult decat sa fii fericit. Dar se pare ca multi oameni nu inteleg asta...

Dar daca tot ma laud ca sunt constienta ca trebuie sa ma bucur de ceea ce am... asta inseamna ca trebuie sa fiu destul de fericita momentan... Sunt intreaga, am o viata acceptabila. Am prieteni, familie. In niciun caz nu traiesc pe strazi, nu fac foamea si nici nu inghet de frig (eh, asta e putin discutabila... in liceu CHIAR inghet de frig!).Deci nu ar trebui sa ma plang.

Dar tind spre mai mult...

Vreau ceva nou...

Vreau...

Vreau sa-mi cant viata intr-o scoica aruncata in mare, in ultima clipa a ultimului apus de august. Vreau sa-i simt tremurul si orice miscare lenta, orice vibratie nesemnificativa.Vreau sa o insir pe o coarda de chitara. Sa imi cante mereu, sa imi sopteasca fiecare moment de bucurie de nenumarate ori. Insa nu pot sa cant cu o singura coarda. Am nevoie de tine, de voi si de vietile voastre. Si sa ne cantam vietile impreuna.

Vreau sa zbor. Insa nu in felul in care te gandesti tu. Vreau sa plutesc in infinit. Sa imi alerg viata in vazduhuri, printre nori. Sa fiu libera. Macar pentru o clipa. Si acea clipa sa fie deplina, sa imi fie sters negrul din firul vietii. Sa ramana doar albul si rosul. Si putin din albastrul cerului. Sa am o viata lila.

Vreau sa alerg pe o plaja pustie in intuneric. Sa imi fie frig. Sa ma tavalesc in nisip si sa nu imi pese de nimic altceva. Sa ajung sa traiesc clipa. Sa invat sa pretuiesc tot ce am, in special libertatea- de a gandi, de a se manifesta , de a lua propriile decizii.

Vreau sa nu aiba nimeni puterea sa ma citeasca, sa ma deschida ca pe o carte sau sa ma ingradeasca. Sa nu fiu a nimanui, insa sa ii am pe toti alaturi. Sa iubesc si sa fiu iubita neconditionat. Sa nu fie ura sau dispret. Sa fim petalele aceleiasi flori. Si nu, nu a unei flori de plastic ce nu se ofileste niciodata. Cea mai frumoasa floare de pe pamant, chiar daca aceasta e rapid secata de viata. Conteaza doar cum traiesti.

Vreau sa fiu exact eu, nu altcineva. Nu vreau sa ma schimb din cauza rautatii din jur. In cel mai rau caz vreau sa ma schimb in bine. Sa nu mai fiu superficiala, sa gandesc in profunzimea lucrurilor. Sa ma inteleg mai intai pe mine, pentru ca rareori imi explic propriile fapte. Si apoi sa va inteleg pe voi. Nu vreau sa mai fiu cu constiinta incarcata. Vreau sa fac ceea ce simt fara sa ma gandesc la ce va urma.

Vreau sa plec. Oriunde. Sau sa raman inchisa aici si sa mi se spuna ca voi ramane asa pentru totdeauna. Sa invat macar sa ma bucur...

N-a fost sa fie, nu este si nici nu va fi vreodata

Imi pare rau ca iti ocup din timp, ca te bat la cap aproape zilnic. Ca astept cu sufletul la gura momentul in care pot vorbi cu tine. Ca ma gandesc toata ziua la momentul in care te voi vedea. Ca starea mea psihica depinde total de TINE. Stiu ca tu nu simti la fel, cum nimeni nu a mai facut asta vreodata. Stiu ca poate iti par stresanta, plictisitoare, disperata.

TOTUSI, nu inteleg de ce nu ma ignori. De ce ma faci sa sufar in halul asta? Stiu, daca ai fi facut asta te-as fi considerat infumurat, ceea ce nu esti. Nu ar fi fost corect sa iti afisezi o personalitate gresita. Iti cer prea mult. Tu doar ai fost TU, si tocmai din cauza asta sunt eu asa in momentul de fata. Ai ajuns sa ma bagi in seama. Probabil te-ai obisnuit cu mine... virtual. Apoi, in realitate, ai venit si m-ai salutat. Cum crezi ca m-am simtit? Poate ti-ai dat seama, poate nu. Am simtit ca zbor, apoi m-am prabusit. Am fost neajutorata cand ti-am vazut zambetul. Momentul ala mi s-a parut o vesnicie... De ce ai venit direct la MINE?

Poate nu iti dai seama, dar zambetul tau imi insenineaza ziua... E drogul meu. Am nevoie disperata de el si nu il pot avea. Incep sa il pierd cu totul... sa pierd legatura cu tine... Ultima oara cand am vorbit, tu m-ai bagat in seama. Am ramas doar cu gandul. Sunt intr-o temnita imaginara, imi fac sperante desarte. Nu pot sa imi dau seama ce ar putea sa iti placa la mine. Tu esti perfect, eu nici pe departe. Inca nu imi pot scoate din minte zambetul tau molipsitor. ma simt un nimic pe langa tine. Tu esti soarele, eu un om amarat care ii soarbe lumina si caldura, care se bucura nespus cand il vede rasarind. Insa la mine, soarele nu rasare decat o data pe saptamana, sau chiar mai rar.

Imi e tare dor de tine, prea mult ca sa pot exprima in cuvinte.

Ar fi o minune sa te pot avea macar o clipa. Ma vei arde. M-am ars deja o data, cand ti-am atins obrazul cu al meu. Nici acum nu m-am vindecat de amintirea aceea. Dar vreau, imi doresc nespus sa ma arzi inca o data. Sa ma trezesti la realitate sau sa ma faci sa zbor. Si apoi sa cad din nou. Oricum, as face orice sa te mai vad o data. Macar asta va fi posibil... Ma incalzeste faptul ca nu sunt chiar un nimeni pentru tine, macar sunt "o prietena".