Salvare

Tu, copile, îţi plângi sufletul asupra casei de carton

Pe care, cu grijă, o clădiseşi din toate rămăşiţele viselor tale,

Şi care, acum zace fărâmiţată de mâinile categorice ale propriului tată-

Nici nu ştia că în ea îţi lăsasei fericirea…

Tu, adolescentule, suspini pe podea cu inima frântă

Pentru că toate uşile către înţelegere ţi-au fost încuiate

Şi toate scările pe care mai puteai urca, blocate, de către cuvintele propriului tată-

Ştia că asta doare cel mai tare…

Tu, prezent, nu mai poţi vărsa o lacrimă, deşi te simţi mai pierdut

Decât atunci când fericirea ţi-a fost călcată în picioare ori părerea ignorată;

Acum poţi doar să înţelegi că nu mai există nicio şansă de salvare de la propriul tată-

Doar el ştie sigur că aşa te vei pierde…