Alerg prin mulțime. Un ultim strigăt ție. M-ai auzit.
Te-ai întors și ai plecat. Ai
plecat imediat, fără regret, fără nicio
lacrimă. Ai plecat pe un cer senin, cu
stele.
Ai plecat odată cu luna.
Te-am izgonit? Ea te-a izgonit. Conștiința, durerea. Dar sufletul plânge, te cheamă urlând cât îl țin plămânii. E singur.
Ai plecat. Și plouă.
Plouă pe obrajii mei. Tot mai des. Zi de zi, genele mele se îneacă în valuri.
Credeam că va fi mai mult soare pe
chipul meu după cei vei pleca. Atunci
era doar înnorat. Era furtună, incertitudine, însă nici urmă de picături reci și amare.
Acum plouă torențial. Orice briză mă
doboară. Orice mică adiere îmi aduce ploaia în suflet.
Ce e de făcut? Ți-am interzis să te
întorci vreodată. S-a sfârșit...
Poate te voi recunoaște câteodată
pe străzi prăfuite, aglomerate. Poate rătăcind
printre ziduri gri. Poate ținând-o de mână.
Dar pentru mine, vei fi altul.
De când ai plecat, ai dispărut. Și eu m-am pierdut.
