Plouă

Alerg prin mulțime. Un ultim strigăt ție.  M-ai auzit.  Te-ai întors și ai plecat.  Ai plecat imediat,  fără regret, fără nicio lacrimă. Ai plecat pe un cer senin,  cu stele. 

 Ai plecat odată cu luna.

Te-am izgonit?  Ea te-a izgonit.  Conștiința,  durerea.  Dar sufletul plânge,  te cheamă urlând cât îl țin plămânii.  E singur.

Ai plecat. Și plouă.

Plouă pe obrajii mei. Tot mai des.  Zi de zi, genele mele se îneacă în valuri.

Credeam că va fi mai mult soare pe chipul meu după cei vei pleca.  Atunci era doar înnorat.  Era furtună,  incertitudine, însă nici urmă de picături reci și amare.

Acum plouă torențial. Orice briză mă doboară. Orice mică adiere îmi aduce ploaia în suflet.

Ce e de făcut? Ți-am interzis să te întorci vreodată.  S-a sfârșit...

Poate te voi recunoaște câteodată pe străzi prăfuite, aglomerate.  Poate rătăcind printre ziduri gri.  Poate ținând-o de mână. Dar pentru mine, vei fi altul.

De când ai plecat, ai dispărut.  Și eu m-am pierdut.

Plouă.

Scriu...[4 mai 2011]

Eu scriu despre relativitatea realităţii.

Sciu despre viaţă, adevăr, resemnare,

Scriu despre ce-am avut şi n-am iubit cât am putut,

Despre înţelesul din spatele fiecărei fraze.

Scriu despre focul de la marginea mării

Şi despre cum se schimbă lumea contrar voinţei sale;

Despre cum nu reuşesc să mă exprim aşa cum mi-aş fi dorit

Şi cum îmi doresc în zadar să ating perfecţiunea.

Scriu despre cum nu vreau să te las să mă dobori ,

Despre fiorii nesiguranţei escapadei,

Despre fugă, îmbulzeală şi pace.

Scriu cum mi-am îngheţat amintirile

Într-o seara de primavara tarzie,

Şi despre cum, apoi, fără remuşcare,

Am gustat din liniştea asurzitoare a nopţii.

Scriu despre focul din mine ce se stinge şi apoi se aprinde succesiv.

Uzură

Eşti un suflet ros, măcinat,
Zgâriat pe margini, uzat,
Mototolit, lipit şi apoi din nou tăvălit in praf,
Rătăcit în colţuri de lume.

Eşti pământean şi încă trăieşti pentru că te-ai regăsit de atâtea ori
În colţurile altor inimi...